17 Jan La urma urmei, imaginile înainte și după sunt atât de impresionante!
La urma urmei, imaginile înainte și după sunt atât de impresionante!
Desigur, nu asta s-a întâmplat. Credincioșii încă folosesc chelarea pentru toți cei cu boli de inimă.
Pentru a fi corect, cercetătorii clinici care nu studiază woo pot fi predispuși la această tendință. Cu toții suntem oameni și atunci când ai depus multă muncă, timp și efort într-un studiu clinic, poate fi foarte greu să accepți un rezultat negativ și să mergi mai departe. Natura umană cere să sapi cât de adânc poți pentru a salva ceva din toată acea muncă. Având în vedere acest lucru, tendința mea este de a contracara Bothwell și colab., sugerând că credința medicilor în unele tratamente medicale poate fi de natură aproape religioasă, până la punctul în care se lovesc de studiile clinice negative, oricât de bine concepute.
Problema(e) cu RCT: Mai multe probleme cu medicii decât RCT?
Eșecul aderenților de a acorda atenție studiilor clinice negative este o problemă, așa cum subliniază Bothwell și colab., ceea ce mă duce la o altă plângere:
Chiar și RCT-urile bine conduse nu au reușit uneori să influențeze practica medicală. La sfârșitul anilor 1960, studiul programului de diabet al grupului universitar, proiectat meticulos, a legat medicamentul antidiabetic tolbutamida cu o mortalitate cardiovasculară crescută. Cu toate acestea, prescripțiile de tolbutamidă au crescut, în mod paradoxal, pe măsură ce controversele privind desfășurarea și interpretarea procesului au persistat timp de mai bine de un deceniu. Un scenariu similar a avut loc atunci când ALLHAT (Antihypertensive and Lipid-Lowering Treatment to Prevent Heart Attack Trial), finanțat public, a dezvăluit în 2002 că diureticele tiazidice generice erau la fel de eficiente ca blocantele canalelor de calciu mai noi și scumpe și inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei în tratarea hipertensiunii. . Deoarece aceste constatări au fost contestate de producătorii de produse farmaceutice și de medicii sceptici, vânzările de antihipertensive mai noi au crescut mai repede decât cele de diuretice. Un alt RCT din 2002 – un studiu simulat controlat de chirurgie – a sfidat înțelepciunea convențională, arătând niciun beneficiu al debridarii artroscopice pentru osteoartrita cronică a genunchiului. Mulți chirurgi ortopedici au respins rezultatele și au continuat să efectueze procedura, chiar dacă constatările au fost confirmate în mod repetat.
Sunt din nou alături de dr. Prasad în această privință, când observă că eșecul de a abandona tratamentele după RCT-uri negative mari este mai degrabă un eșec de a educa medicii cum să evalueze dovezile și o incapacitate a plătitorilor terți de a nu mai plăti pentru astfel de proceduri. El este deosebit de potrivit aici, observând că refuzul medicilor de a abandona tratamentele „demontate” este:
… mărturie despre cât de greu este să puneți geniul înapoi în flacon odată ce este scos și, dacă este ceva, ar trebui să ne îngrijoreze mai mult cu privire la aprobarea, utilizarea și plata terapiilor care nu au arătat beneficii inițiale în RCT.
Sunt de asemenea confuz aici de Bothwell et al. Tocmai și-au petrecut o mare parte din articol plângându-se de modul în care RCT-urile au devenit „standardul de aur” care depășește orice altă formă de cunoștințe medicale, o plângere care nu este complet lipsită de validitate, dar tinde să fie exagerată și, indiferent dacă Bothwell și colab. își dau seama sau nu, folosit ca instrument pentru a argumenta pentru acceptarea unor dovezi științifice mai puțin riguroase ca bază pentru adoptarea unui tratament. Acum ei se plâng că medicii ignoră rezultatele studiilor clinice negative, ceea ce este, fără îndoială, adevărat mai des decât ne-ar plăcea oricare dintre noi să admită. Chiar și eu am discutat despre astfel de exemple. Ideea mea aici nu este să neg că ambele pot fi adevărate (RCT-urile sunt considerate incontestabil „standardul de aur” al cunoștințelor medicale, iar medicii resping din când în când rezultatele RCT care nu le plac), ci mai degrabă ca un preludiu pentru abordarea unei alte plângeri. de Bothwell et al, care practic se rezumă la un „Ei bine, da ideal slim forum!” observare:
Cu toate acestea, RCT-urile nu au monopolizat niciodată producția de cunoștințe medicale. O scanare rapidă a literaturii medicale dezvăluie că metodele mai vechi, inclusiv serii de cazuri și chiar rapoarte de caz, continuă să fie valoroase. Noi metode de cercetare observațională continuă să apară – de exemplu, folosind baze de date mari de pacienți pentru a produce date comparative de eficacitate cu privire la diferite rezultate ale tratamentului în mod relativ eficient în mediile de îngrijire de rutină. Medicii continuă, de asemenea, să se bazeze pe argumentele fiziologice, pe lângă datele empirice. Angioplastia coronariană și stenturile care au urmat au devenit proeminente nu datorită unui RCT de succes, ci logicii intuitive a tehnicilor și dovezilor vizuale convingătoare oferite de angiografie.
Da, formele mai puțin riguroase de studiu clinic sunt într-adevăr valoroase și frecvent publicate în literatura medicală, dar ele nu sunt nici pe departe la fel de valoroase în modul în care îl implică Bothwell și alții, și anume, așa cum spune Vinayak Prasad, „FACEREA O RECOMANDARE TERAPEUTICĂ UNUI PACIENȚI ȘI ȘTIind că NU LE VINDEȚI PROFII.” (Majuscul lui.) Ele pot fi valoroase pentru generarea de ipoteze. Ele pot fi valoroase pentru a vedea dacă există vreo dovadă a unui efect al unui nou tratament care ar justifica un RCT complet. Ele pot fi valoroase pentru a căuta reacții adverse și complicații. Dar pentru a decide definitiv dacă un tratament funcționează sau nu? Nu atat de mult. Asta nu înseamnă că nu pot fi folosite pentru asta. Uneori nu avem de ales, de exemplu, atunci când, din orice motiv, RCT-urile nu au fost făcute și/sau nu pot fi făcute din motive etice pentru a aborda o întrebare. În acele cazuri, care nu sunt rare, formele de dovezi mai puțin riguroase sunt tot ce trebuie să ne întoarcem până când sunt disponibile dovezi mai bune. De asemenea, este greu să nu menționăm aici că, dacă medicii pot găsi motive pentru a justifica respingerea rezultatelor RCT-urilor riguroase, bazarea pe studii mai puțin riguroase le va oferi doar o scuză mai bună pentru a ignora dovezile clinice.
De asemenea, medicii continuă să aplice rațiuni fiziologice pentru a justifica tratamentele. Trebuie să vă reamintesc că aceste argumente fiziologice sunt adesea incorecte? Medicii de la acea vreme credeau că au o rațiune fiziologică perfect validă pentru utilizarea ligaturii interne a arterei mamare, de exemplu, pentru a trata angina pectorală. Când a fost studiat într-un RCT, nu a funcționat mai bine decât placebo. Dr. Prasad observă, de asemenea, un alt exemplu, folosind stenturile pentru a „deschide” blocajele care cauzează angină stabilă (angina pectorală care apare după o anumită cantitate de efort care nu se schimbă). La urma urmei, imaginile înainte și după sunt atât de impresionante! Uite cum a fost deschis acel vas de sânge! Dar:
Dacă doriți o dovadă în acest sens, vedeți un șir recent de Twitter început de John Mandrola, unde a pus la îndoială dacă ablația afib necesită un RCT simulat pentru a demonstra beneficiile QoL dincolo de placebo. Răspunsul medicilor din PE a fost feroce. Multe tweet-uri ca răspuns au arătat imagini cu afib care s-au terminat după ablație, dar, desigur, acest lucru este în afara sensului. Nimeni nu se îndoiește că puteți întrerupe afib (un surogat) la unii pacienți, întrebarea este dacă acest lucru se traduce printr-o îmbunătățire a calității sau cantității vieții dincolo de procedura în sine. Același lucru este valabil și pentru stentarea pentru boala coronariană stabilă. Nimeni nu se îndoiește că deschide artera îngustată, dar nu scade IM sau mortalitatea (CURAJ) și sunt câștigurile în simptome reale sau pur și simplu un efect placebo scump? (CURAJUL nu a avut un control fals) Un proces fals îl va tachina. Controalele false nu sunt necesare pentru rezultatele OBIECTIVE, dar sunt necesare pentru cele SUBIECTIVE.
Ceea ce am tot spus despre studiile oncologice. Dacă rezultatul pe care îl urmăriți este supraviețuirea generală, acesta este un rezultat la fel de obiectiv pe cât vă puteți imagina. Ori ești în viață, ori ești mort. De asemenea, nu este etic să folosiți un control simulat în multe cazuri când rezultatul măsurat este atât de obiectiv, motiv pentru care majoritatea studiilor oncologice compară standardul de îngrijire versus standardul de îngrijire plus intervenția nouă. De asemenea, ceea ce Dr. Prasad nu abordează este că unele rezultate aparent „obiective” ar putea să nu fie în întregime obiective. De exemplu, supraviețuirea fără recidivă poate fi afectată de cât de des și de cât de atent se face un screening pentru recidivă, iar interpretarea scanărilor radiologice nu este întotdeauna 100% obiectivă, deoarece ființele umane o fac. De aceea, orbirea radiologilor care citesc scanări pentru pacienții din studiu este importantă.
Din păcate, dr. Prasad pare, de asemenea, puțin prea vesel cu privire la etica unor RCT pentru gustul meu:
Acum, ce zici de testele simulate de artroplastie totală a genunchiului pentru durere – cu alte cuvinte, operații mari. Ei bine, pun pariu că dacă ne-am strânge, ștergem lacrimile chirurgului și le-am rula (brațul de control primește sedare și o incizie lungă pe piele și poate ceva hardware superficial pe care să-l palpeze pentru a simula înlocuirea), am constata că s-ar putea fi un beneficiu pentru persoanele cu adevărată instabilitate articulară, dar poate nu pentru cei care doar suferă. Nu mă înțelege greșit – nu știu ce va arăta un astfel de proces, dar este cu totul plauzibil că vom descoperi că procedura nu este mai mult decât o operație simulată pentru o mare parte a clienților. Probabil că va mai dura 10 ani pentru chirurgii ortopedici pentru a-și aduna curajul de a face aceste teste, deoarece ar amenința 30 de miliarde pe an de venituri. Dar un astfel de proces ar fi un bine extraordinar pentru public. Chiar dacă ar confirma beneficiul, ne-ar asigura că sute de miliarde și multe complicații nu au fost în zadar (și ne-ar oferi cifre reale de dolari per QALY, nu presupuneri). Totuși, nu îmi asum beneficii aici.
Ceea ce este rezonabil, dar minimizează în mare măsură etica efectuării de RCT-uri controlate de intervenții chirurgicale simulate ale intervențiilor chirurgicale. Problemele etice în experimentarea subiecților umani sunt motivul pentru care, în multe cazuri, nu avem dovezi de la RCT cu un grup de control simulat pentru a sprijini intervențiile chirurgicale. De asemenea, nu pot să nu remarc că, pentru rezultate obiective, controalele simulate nu sunt oricum necesare. Dr. Prasad îmi spune așa. Desigur, majoritatea rezultatelor unor astfel de proceduri nu sunt, strict vorbind, obiective: durere, rigiditate etc.
Problema (problemele) cu studiile clinice: sunt prea lente!
Nu toate criticile adresate RCT-urilor de către Bothwell și colab. sunt invalide. Într-adevăr, ei subliniază că RCT-urile au devenit mai birocratice și, ca urmare, foarte costisitoare, necesitând acum o infrastructură costisitoare pentru proiectarea cercetării, îngrijirea pacientului, păstrarea înregistrărilor, revizuirea etică și analiza statistică, menționând că un singur RCT de fază 3 poate costa 30 de milioane de dolari. (Îți amintești cum am menționat că aș putea face un RCT de dimensiuni decente pentru cei 25 de milioane de dolari pe care i-a costat pentru a face studiul pe șobolani care ar fi arătat o legătură între radiația telefonului mobil și cancer?) Acest lucru este fără îndoială adevărat. Din păcate, nu este întotdeauna clar cum să reduceți birocrația și să protejați în continuare siguranța pacienților și să impuneți standardele etice, în special având în vedere modul în care costul ridicat al studiilor clinice oferă un stimulent imens investigatorilor și părților interesate pentru a produce rezultate pozitive. Deși nu emite o judecată asupra Legii secolului 21 (o descriu ca fiind nimic mai mult decât o promisiune falsă că slăbirea standardelor de reglementare va oferi remedii mai rapid), ei notează în mod corect că este parțial o reacție la aceste probleme cu studiile clinice și ar reduce utilizarea RCT-urilor în dezvoltarea de medicamente și dispozitive în numele vitezei și eficienței sporite.
O consecință a cât de lent sunt efectuate studiile clinice este aceasta:
O preocupare de lungă durată, posibil insolubilă, a fost discrepanța dintre intervalul de timp al RCT și ritmul rapid al inovației. În dezbaterea despre cum să evalueze cel mai bine CABG în 1976, chirurgii s-au plâns că „tocmai când am acumulat suficiente date pe o perioadă suficientă de timp, constatăm că tehnica chirurgicală s-a îmbunătățit sau că terapia medicală s-a schimbat, sau ambele, iar concluziile nu se mai aplică”. RCT majore au necesitat adesea mulți ani pentru înrolarea, urmărirea și analiza pacienților. În cazurile de terapii cu evoluție rapidă, rezultatele RCT au părut depășite înainte de a fi publicate. Când studiul COURAGE (Clinical Outcomes Using Revascularization and Aggressive Drug Evaluation) a arătat rezultate dezamăgitoare de eficacitate pentru angioplastia coronariană în 2007, susținătorii procedurii au susținut că rezultatele nu mai erau relevante, deoarece stenturile metalice goale testate în studiu au fost înlocuite cu mai noi. stenturi cu eliberare de medicamente. Această logică, care presupune superioritatea oricărei inovații, a creat un cadru în care triiștii se luptă să țină pasul cu inovațiile continue, similar efectului „Regina roșie” din biologia evoluționistă.
Fără îndoială, aceasta este o problemă și avem tendința de a presupune, adesea fără justificare, că noul este mai bun, mai ales atunci când ne afectează mijloacele de trai. Așa că, atunci când o încercare de stenturi vechi arată că nu funcționează atât de bine pe cât se credea, nu este surprinzător că contraargumentul ar fi că avem acest stent nou și îmbunătățit, care este într-adevăr mai bun și trebuie să funcționeze. Desigur, până când aceste noi stenturi cu eluare de medicamente vor fi testate pe deplin, va exista și altceva.
Apoi, există așteptări și cereri ale pacienților:
Criza SIDA a adus la sfârșitul anilor 1980 multe tensiuni la ameliorarea totală. Pacienții, frustrați că RCT-urile ar întârzia aprobările medicamentelor antiretrovirale, au cerut acces înainte de finalizarea studiilor. Clinicienii s-au simțit în conflict între rolurile lor ca medici și ca oameni de știință. Activiștii au câștigat sprijin pentru abordări mai flexibile ale cercetării clinice, inclusiv utilizarea de puncte finale surogat, aprobări condiționate FDA și căi paralele pentru a oferi acces la medicamente în afara studiilor. Criticii s-au îngrijorat că standardele relaxate au subminat rigoarea științifică și au încurajat o agendă riscantă de dereglementare susținută de industria drogurilor.
Această problemă trăiește în mișcarea „dreptul de a încerca”, care a dus la legi în multe state care pretind să ofere acces la medicamente experimentale pacienților bolnavi în stadiu terminal în afara procesului. Jann Bellamy și cu mine am abordat cât de înșelătoare sunt pretențiile din spatele acestor legi și cum ele nu vor face cu adevărat nimic pentru a ajuta pacienții cu boli terminale, dar în mod clar o parte din impulsul pentru aceste legi, exploatate cu brio de venerarea pieței libere și înclinația către libertari. Goldwater Institute, este frustrarea de înțeles față de cât durează studiile clinice, la fel cum activismul activiștilor și victimelor SIDA din anii 1980 și 1990 a derivat din aceleași temeri.
Apoi, desigur, există dezvoltarea medicinei „de precizie” (cunoscută anterior ca medicină „personalizată”), care implică utilizarea diverșilor markeri genomici și a altor biomarkeri de la pacienți individuali pentru a determina ce tratament ar trebui utilizat. La suprafață, aceasta pare a fi o provocare majoră pentru RCT, dar am ajuns să cred că provocarea, deși formidabilă, poate nu este atât de insurmontabilă pe cât ar dori să credeți criticii RCT. La urma urmei, este foarte posibil să se testeze standardul de îngrijire în raport cu o strategie de medicină de precizie concepută pentru a adapta tratamentul fiecărui pacient pe baza unui set de biomarkeri. Acest lucru a fost făcut în procesul SHIVA, la care am făcut aluzie într-o altă postare, și ghiciți ce? Nu a fost observat niciun avantaj în componenta „oncologie de precizie” a studiului. Asta nu înseamnă că medicina de precizie nu are promisiuni (strategia folosită pur și simplu ar fi putut să nu fi fost optimă), dar sugerează că ar trebui să fim puțin mai circumspecți în ceea ce privește promisiunea „medicinei de precizie” și poate mai puțin pesimiști în ceea ce privește capacitatea oamenilor de știință de a dezvolta o nouă metodologie RCT pentru a studia abordările medicinei de precizie.